vineri, 15 iulie 2011

Si totusi...

Oricat de optimista as fi, si oricat de echilibrata, si oricat de impacata cu viata - si implicit moartea - , nu pot sa nu ma intristez uneori.

Acasa ma intristam intens, desi pe termen scurt, e drept, cand vedeam cersetorii la intersectie. La FIECARE intersectie, aproape. Sau cand vedeam animale maltratate, uneori pana la extrem. Aici nu vad asta. Aici vad iepurasi in parc si animale fericite. Si totusi...

Mi-am promis ca nu o sa povestesc despre anumiti pacienti. De multe ori boala ne ia orice demnitate. Insa azi am primit un link la o poza de o tristete extrema. O mai vazusem, insa nu ma pot opri sa nu ma intristez.
Povestea pozei este urmatoarea: in 1993, in timpul foametei din Sudan, un fotograf a surprins imaginea unei fetite casectice care se tara spre un centru de ajutor care oferea mancare. In spatele ei se afla un vultur care parca o asteapta rabdator sa moara. Publicata in "The New York Times", fotografia a castigat premiul Pulitzer in 1994.

http://www.nytimes.com/imagepages/2009/04/15/arts/15jaar_CA0.ready.html

Cateva luni mai tarziu, Kevin Carter, fotograful, se sinucide. S-a facut mare tam-tam ca s-a sinucis din cauza acuzatiilor care i s-au adus ca nu a ajutat-o, ci doar s-a oprit sa faca poza, dar, cu un istoric de depresie si incercari esuate de sinucidere, ma indoiesc.
Omul vazuse multe atrocitati la viata lui, fiind nascut intr-o Africa de Sud chinuita de apartheid. Fiind primul fotograf care a fotografiat o executie a unei femei de culoare pentru ca avut o relatie cu un ofiter alb de politie (deci am dubii ca ea a consimtit). Prin "necklacing". Adica executia prin aprinderea unui cauciuc plin cu benzina care este infasurat in jurul celui executat.

Traim intr-o lume plina de atrocitati. Suntem niste fiinte violente. Uneori de o rautate extrema, mai ales pentru ca e gratuita. De ce e nevoie ca un om sa ajunga animal? De niste hormoni, care te fac sa pierzi controlul. Si sa te bucuri ca altii sufera pentru ca i-ai facut tu sa sufere.
Pentru ca asta iti da iluzia de control.
Dar, uita-te mai atent, "Homo Sapiens", nu cumva asta inseamna exact ca NU ai control?

Peroratii de doi lei, le-ati auzit de cel putin cateva ori, in diverse forme. Le-am scris pentru ca voiam sa explic cum reuseam sa ma adun repede si sa-mi infrang tristetea cand vedeam oameni suferind. Spunandu-mi ca oamenii sunt rai. Avari. Egoisti. Incapabili in 99% din cazuri sa treaca peste nevoia lor de a se hrani din ingenuncherea altora. Deci incapabili sa faca ceva frumos cu timpul care li s-a dat.

Si totusi...
Luni am vazut o imagine pe care nu reusesc sa mi-o scot din cap. Imagine care s-a repetat zilnic. Un om invins, daramat, plangand, lipsit de orice scanteie in ochi.

Un om care a intrat demn, zambitor, cu o expresie calda si optimista in spital vinerea trecuta, cu o usoara durere de coloana vertebrala. Un om a carui scintigrafie arata metastaze in aproape toate oasele. Un om invins in cateva secunde de o imagine mai trista decat orice fotografie castigatoare de premii: a lui.


In fata iubirii si a mortii suntem toti la fel: neputiinciosi si lipsiti de orice demnitate.

5 comentarii:

  1. o sa crezi ca fac misto, dar primul meu pacient de anul asta a fost la fel, venise pt dureri de spate, si-a plecat cu dg de meta de coloana fara punct de plecare. pacient tanar 46ani, a decedat deja.-dan

    RăspundețiȘtergere
  2. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  3. nu cred in mistouri care includ cuvantul "metastaza"... imi pare rau pentru pacientul tau.
    si in cazul meu e vorba de un pacient relativ tanar.

    RăspundețiȘtergere
  4. "In fata iubirii si a mortii suntem toti la fel: neputiinciosi si lipsiti de orice demnitate."

    Fara comentarii... Suficient (de frumos) spus.

    RăspundețiȘtergere
  5. Eu poze mai triste ca pe site-ul acesta nu am vazut.

    http://www.narcisvirgiliu.ro/blog/mami-de-ce/

    RăspundețiȘtergere