joi, 22 decembrie 2011

Solstitiu

Azi a fost cea mai lunga noapte din an in emisfera nordica. Probabil creierii mei stiau asta, pentru ca aseara pe la 8 picam de somn, si azi dimineata la 6 cand a sunat ceasul regretam ca nu am cumparat o sabie ninja de pe undeva sa-l fac arsice.

E frumos asa, cu program de la 7 la 3,5. Ajung acasa si inca mai e deschis pe cate undeva. Mai am timp sa fac chestii. De exemplu cumparaturi. Da, iar am fost la cumparaturi. Nu mai aveam ceva, nu mai stiu ce, ca n-am cumparat. O sa aflu cand am nevoie. Dar am gasit pastile dintr-alea de sare de baie albastru azur cum avea mama cand eram mici. Acelasi miros. Se cheama "Melisse" mirosul. Adica de la floare cred ca vine.

Eh, mai e oleaca si vine anul nou. Si comentand asa, cu sotul mei (pentru cine nu stie, sotul mei sunt membrii trupei Patru Betze) mi-am dat seama ca sunt mai inteleapta muuuuuult dupa o bere buna.

Pai de ce? Pai mereu am crezut ca ziua de anul nou e doar o zi ca oricare alta, dar niciodata n-am reusit s-o spun atat de frumos. Ia fiti atenti:

"Si ultima zi din an, si prima din anul urmator sunt doar niste zile normale. Pentru creieri obisnuiti poate inseamna un motiv sa se minta ca cu acea ocazie vor face ceva cu viata lor. Pentru cei care inteleg un adevar atat de banal inseamna doar o zi in plus in care sa puna umarul sa-si realizeze visurile."

Am I smart or what?

marți, 20 decembrie 2011

Ateism

Azi a nins ca-n povesti. Orasul e undeva asa, in niste munti, si sunt multi brazi, si padure in jur, si mori de-alea de vant cu 3 manutze, si casute albe cu capriori (cred ca asa le zice barnelor alora) vopsiti maron inchis...e frumos.
Am o camera la camin de ma plictisesc din dormitor pana in sufragerie. Asta ca finca niciodata n-am avut atata casa numai pentru mine. Ditamai bucataria, motiv pentru care probabil la anul in primavara voi avea circa 170 de kilograme. Am trantit azi o varza cu rata de numa'! Bine, pana am crezut ca am inchis aragazul. Acum e varza cu rata afumata. Buna, totusi.
Am in spatele caminului ditamai complexul comercial. Unde am gasit MICI! Da, mici. Congelati, dar mici. Au si spuma de baie. Nu micii, supermarketul. De unde deduc ca in orasul asta casele au cada. Pana si camera mea are ditamai cadoiul, in care daca nu sunt atenta ma pravalesc cu mecla-n submersie.
Tot acolo, in supermarket, adica, am gasit si un salon de coafura al unei romance. In sfarsit ma tund. De cand am venit aici n-am avut curaj sa ma tund, ca ma uit la femei pe strada si ma apuca amocul. Dar cred ca am mai scris asta. Bine ca macar nu ma prinde anul nou cu varfurile despicate. La par, zic. Ca limba...

Apropo de limba ascutita. Ca acu' ma aprind. Mai oameni buni, credinciosi intr-ale celor sfinte si tainelor preamaritului, ce-aveti mai fratilor cu noi, ateii? De ce ne negati mai oameni buni existenta? De unde v-a intrat voua in cap ca nu exista atei? Cand am verificat ultima data aveam chiar si buletin. Si, mai mult decat atat, stiam mult mai bine decat cei din jur in ce (nu) cred.

Cred ca daca-l prind pe tampitul care-a scos-o prima data il fac sa-si inghita capul. Mai cospeciatilor (da, la Homo SAPIENS ma refer), daca pe voi nu va duce sa vedeti lumea si cu alti ochi decat ai vostri, asta inseamna musai ca nu exista si alti ochi?

Pai mai baieti, (si fete), mai oameni buni, chiar credeti ca suntem atat de maximum de retardati, idioti, supremul cretinului, incat sa credem in "sufletul" nostru in existenta unei pedepse maxime, absolute si vesnice pentru necredinta sau afirmarea ei, si totusi sa spunem nonsalanti "nu exista dumnezeu"?.

A, si sa nu o aud pe-aia cu: "trebuie sa crezi in ceva!" Pan-aici! Nu, nu TREBUIE sa cred in ceva. Mai exista si alte variante, si daca v-ati scoate capul din fund, poate ati putea deschide ochii sa vedeti si varianta B: se poate sa nu crezi in nimic. Va jur! Aveti cuvantul meu de onoare! Jur pe rosu! Pe cuvant de pionier...etc.

Vorba lui Homer (Simpson): GEBUS!

marți, 13 decembrie 2011

Punct. Si de la capat.

Oscar Wilde zicea ca exista un singur lucru mai rau decat sa fii vorbit de rau: sa nu se vorbeasca deloc despre tine.

De aceea m-am gandit sa dedic un articol celor care si-au petrecut ore intregi din viata mancandu-ma de posteriorul meu gingas. Stiu ca in felul asta va acord importanta, dar o meritati.

Va multumesc, asadar, sincer tuturor celor care mi-ati zis ca sunt un mare zero, ca sunt o frustrata si ca tot ce fac, fac ca sa epatez. Fiecare pas in lateral cand ma feream de muscaturile voastre a fost o deschidere de noi perspective.

Am fost tentata la inceput sa explic. Am incercat sa va fac sa vedeti lucrurile ca mine, e o perspectiva frumoasa. Sa iti traiesti viata ca sa inveti, sa experimentezi si sa te dezvolti fara ca banii si cariera cu orice pret sa fie singurele scopuri in viata trebuie sa fie pentru unii dintre voi o mare prostie. Un prag insurmontabil al intelegerii.
Sa iti duci viata fara sa te intereseze mai mult ce fac altii decat ce faci tu poate fi chiar o solutie de time management cu randament, aveti cuvantul meu.

Hai sa va impartasesc un secret: nici eu nu va inteleg pe voi, deci suntem chit.


Dar am inteles ca exista minti care nu pot cuprinde si alte nevoi sau motivatii decat banii, sau ambitia, sau invidia, sau razbunarea, si mie mi-e de ajuns. Si promit ca nu voi mai incerca sa va ajut sa ma intelegeti si voi pe mine. Am realizat ca e imposibil.


Va dedic asadar realizarile ultimelor 12 luni din viata mea:

* Am calatorit pe o distanta echivalenta cu ocolul Pamantului pe la Ecuator de 1,5 ori.
* Am ajuns la capatul lumii, pe motocicleta
* Am facut cursul de pilotaj avioane ultrausoare
* M-am alaturat unei trupe cu care am avut si ceva concerte (chiar reusite :P )
* Am realizat impreuna cu Discovery un documentar despre mine
* Am realizat cateva interviuri de presa si televizate despre mine (si realizarile mele "nule")
* Am facut o miscare radicala cu viata mea profesionala si am renuntat la o functie de conducere in cea mai mare firma de generice din tara, a doua din lume, ca sa o iau de la zero cu rezidentiatul, in alta tara, intr-o limba pe care nu o cunosteam.

Da, toate actiunile mele denota frustrare si incapacitatea de a face ceva cu viata mea, intr-adevar.

Dar, nu va impacientati! Nu voi continua in ritmul asta. La anul am decis sa iau o pauza.

Cum ziceam...punct.

Si de la capat.

joi, 8 decembrie 2011

d-bahn.(da)de

Compania de cai ferate a nemtilor se cheama Deutsche Bahn (d-bahn.de). Companie mare, cu o retea impresionanta, si preturi care te pot baga in depresie daca nu ai fost atent cand ai dat cardul sa platesti. Monopol, deh...
Trenurile sunt ingrijite, confortabile, linistite, rapide. S-ar zice ca se ridica la nivelul reputatiei nemtilor asa, la o prima privire, nu?
Ei bine, nu. Complet gresit!
Cea mai mare buba este punctualitatea. De cand a venit frigul nu e nimic neobisnuit sa vezi intarzieri de 15, 30 sau 70 de minute. Si asta nu e tot.
Toate aceste intarzieri ar fi doar mici neplaceri, supravietuibile daca ar fi anuntate si pasagerilor in mod corespunzator. Dar....! Ei bine, anunturi de genul: "ne pare rau, am intarziat si nu mai prindeti legatura, urmatoarea e la ora x peronul y" sau, si mai grav "trenul nu mai merge in gara x" se fac de multe ori numai in germana, iar difuzoarele ori gajaie de nu intelegi nimic, ori nu merg deloc uneori.
Pai sa vedeti ce-am patit.
Trebuia sa ajung la aeroport la Frankfurt. Avion la 17.55, plecare din terminalul 2. Fac o paranteza: aeroportul din Frankfurt e un monstru intins pe cateva hectare si cu o infrastructura de poate baga in ceata si un jucator experimentat de jocuri de strategie. Un labirint in care aceeasi sageata poate sa insemne si "in sus" si "inainte", in care toaletele pentru dame sunt ascunse pe dupa tot felul de colturi si scari (cele de domni sunt foarte la vedere), si in care semnul de lift este extrem de sugestiv pentru o toaleta, nicidecum pentru lift (un dreptunghi care incadreaza doua siluete, una masculina si una feminina). Inchid paranteza.

Deci, cum ziceam, avion la 17.55. Plec din vreme, ca sa ajung cam cu 3 ore inainte, ca data trecuta nu mergeau automatele de check-in. Imi iau bilet cu 8 euro mai scump, ca sa fie direct la aeroport, sa nu ma mai trambalez prin metrou. Bun. Ajung la gara, ma aburc la peronul 3 de unde trebuia sa iau trenul. Din cauza unui tren care trebuia sa vina la acelasi peron si intarziase 70 de minute era un pic de agitatie si confuzie. Cat asteptam acolo purcoi, trage la peronul respectiv un tren plin cu masini. Toata lumea ridica din sprancene, apoi din umeri. Trenul cu masini pleaca. Se anunta ca trenul intarziat va aveni la peronul 4. Cu vreo 7 minute inainte de venirea estimata, trage la peronul 4 acelasi tren cu masini. Priviri mirate. Trenul meu este anuntat ca "intarziat cu 15 minute". Trenul cu masini pleaca, numai ca sa reapara din nou la peronul 3. Privirile devin amuzate.
Vine trenul intarziat cu 70 de minute la peronul 4, apoi in sfarsit si al meu.
Plecam. Toate bune si frumoase, pun castile pe urechi, imi trag caciula pe ochi si bag la somn, dupa ce ma asigur ca babuta de langa mine coboara la gara din Frankfurt, deci cu o statie mai devreme decat mine.
Toate roz, atipesc. Ma trezesc cand incepe sa se foiasca babuta sa se ambaleze pentru livrarea in gara. Intr-un moment de inspiratie inchid ipodul, zic, hai ma ca poate mai latra astia ceva in difuzoare, sa aud. Inainte de gara cu 2 minute anunt (numai in germana): gjjjj nu mai ggggjjgjgjjjjjg Aeroport Mainz gjjjjjjjgjgjjjj Aeroport gjjjjjjgjgjjj 100 si gjjjjjjjjgjgjgjjj schimbati gjjjjjgjjjj metrou gjjjjjjjj ne cerem scuze gjjjjjjj.

Panica generala. Toata lumea incepe sa se inghesuie pe culoare, valize si leptopuri zboara prin aer, straini panicati intreband in engleza ce-a zis ala (toate anunturile anterioare, de genul bine ati venit la bord si va multumim ca ati ales deutsche bahn - de parca ai avea alta optiune - fiind si in engleza). Babuta din stanga mea este escaladata de o cucuoana cu o imitatie de caine intr-un rucsac de plasa in spate, care intreba panicata ce-a zis conductorul. Toata conversatia fu asupata de latraturi isterice si de imperative blande de genul "taci bubico".
Pe fata babutei mele se putea citi clar confuzia, deoarece ea si sotul, aflat pe randul de vizavi trebuiau sa ajunga in Koln, si din cate intelesesem eu, nu mai prindeau legatura.
Anuntul se repeta (tot numai in germana): trenul nu mai gjjjjjjjjjj aeroport gjjjjjjjj ocoleste gjjjjjjj va rugam coborati gjjjjjjjjj scuze gjjjjjjjj la ora 15.03 gjjjjjjjjj metrou gjjjjjjjjj. Panica se amplifica. Usa automata dinspre culoar incepe sa se zbata isteric, straini cu geamantane si papornite incercand sa sara peste babute si acareturi sa ajunga la usa (deja eram in gara). Intr-un final reusesc sa intreb o tanti care parea mai iluminata daca cumva trenul nu mai merge pana la aeroport. Nu, din cauza intarzierii nu mai opreste nici la aeroport la Frankfurt, nici la cel din Mainz. Trebuie sa coboram si sa luam metroul de la ora 15:03 de la linia 106. Dupa ceasul meu era deja ora 15:05.

Aha! Perfect logic. Din cauza intarzierii, nu va mai ducem la aeroport, unde probabil mergeti la plaja, sau la o sueta cu prietenii, va rugam sa coborati aici si sa luati metroul care tocmai a plecat. Nu va panicati, oricum va mai ocolea jumate de Frankfurt, nu-i bai ca l-ati pierdut. Dar mai vine unul peste 25 de minute.
Sau, daca aveati cumva un joc de bridge cu clubul doamnelor "Croseta de aur" la aeroportul din Mainz, va rugam sa coborati in gara la Frankfurt si sa cautati singuri o legatura. Va fi amuzant! Ah, si deoarece suntem siguri ca strainii nu au ce cauta in aeroport, ci cu siguranta coboara oricum toti in gara la Frankfurt, nu mai anuntam decat in germana.

Imi revin din soc, insfac troler si ce mai aveam eu dupa mine, dau niste coate si reusesc sa ma arunc din tren fix inainte sa fluiere nenea ca incuie usile. Bah, imi zic, bine ca mi-am dat castile jos; plec sa gasesc metroul. Din fericire stiam deja unde e ca mai fusesem, dar in puhoiul expulzat din tren era o entropie de foarte rau augur. In drumul spre metrou se alipesc de mine vreo trei vorbitori de engleza. Ajungem la metrou: Ei bine, nu exista nicio linie 106, de unde deduc ca nici tanti care mi-a zis ce-a latrat ala in difuzor nu intelesese mare lucru.
Noroc ca ochesc pe dupa niste stalpi un desen cu un avion. Aha. Bun, deci de la 104. Ginesc o cocoana cu 2 valizoaie si o intreb, ca sa fiu sigura. Da, de aici, dar urmatorul e peste 20 de minute. Simt priviri intrebatoare, si ma intorc sa comunic informatia catre turistii agatati pe traseu. Ba frate, m-am speriat, erau ditamai ciorchinele in spatele meu. Le zic, vorba se transmite ca la telefonul fara fir. Oftat general. In fine, vine mult asteptatul metrou (pe care scria Wiesbaden, nimic despre aeroport, dar am mers pe mana cocoanei). Ne inghesuim ca sardelele toti, cu catel, purcel si muntele de valize si papornite. Inainte sa se inchida usa apare un hominid cu o privire de parca vestea apocalipsa, si ne zice fiecaruia in parte cu o voce profetica: a treia statie e aeroportul. a treiaaaaa....a treiaaaaastatieeeeeeshhhhhhh. Mi s-a saltat parul pe ceafa.

In fine. Trece prima statie, difuzorul gajaie, o voce plata comunica in difuzor in germana " ne cerem scuze dar acest metrou are intarziere, motiv pentru care nu mai ajunge in statia shhhhhhhhhhhhgjjjjj" ....si liniste totala. Rumoare, foiala, ochi intrebatori care se uita la mine. Ridic din umeri. Privirile capata un aer disperat, apoi resemnat. Anuntul se repeta, pentru ca in vagoanele alaturate se aude ceva, dar difuzorul din vagonul nostru ramane mut. Zic, asta e, oricum nu mai am ce face (trecuse si a doua statie).
Din fericire a treia statie a fost aeroportul. Ne pravalim toti placinta din vagon, pornim liota spre scari.

Urmez semnele catre terminalul 2, pana la un punct in care sageata arata si in sus, si inainte si inapoi si in jos. Ma opresc si incep sa ma scarpin in cap. Vad o tanti sictirita, cu vesta reflectorizanta. Zic asta tre' sa lucreze aici. Ma duc, o intreb si misterul semnelor contradictorii se elucideaza: trebuia sa ies din aeroport si sa iau un autobuz (eu stiam ca se ajunge cu skyline-ul, motiv pentru care semnul de autobuz de langa sageti nu-mi spunea nimic in momentul anterior descoperirii epocale).
Ma duc in statie (frate, un friiiiig!), ma proptesc pe o banca. Incet incet apar alti zapaciti, si ne aliniem toti tacuti in ploaia inghetata, ca niste curci pe gard. Dupa vreo 10 minute apare autobuzul. Cand ajunge la 5 metri...fatalitate. Pe trecerea de pietoni dinaintea statiei calca un japonez, care s-a dovedit a fi primul dintr-un sir nesfarsit. Bai frate, incep sa curga, cu masti, fara masti, ele pe tocuri, cu piciorusele lor alea curbate abia tinandu-si echilibrul, aparate de fotografiat, incep sa se caute unii pe altii, ce sa mai, fac o perinita in toata regula pe trecerea de pietoni. Tot matrapazlacul asta a durat vreo 5 minute. In sfarsit, se scurge si ultimul japonez mascat de pe trecere, autobuzul vine in statie.
Ne urcam, ajungem la terminalul 2. Toata distractia asta cu intarzieri si anulari a durat nici mai mult nici mai putin decat o ora si 35 de minute in plus fata de ora la care trebuia sa ajung. Din fericire aparatele de check-in mergeau, bagaj de cala nu aveam, asa ca am avut timp si sa iau ceva spirtoase din duty free.

Eh, si-acum va-ntreb: daca nu eram eu precauta din fire si ma bazam pe punctualitatea nemtilor, mai mancam eu acum fasole cu ciolan facuta de mama mea?

Pai nu mai mancam!

luni, 5 decembrie 2011

Turnul Babel-or

Fusai azi pe la Frankfurt. Trebuia de fapt sa ajung in cu totul alta parte, dar...no, s-a intamplat. Nu am gresit trenul, asta a fost saptamana trecuta. Acum am gresit ziua. Stiu, nu are sens ce zic, dar va povestesc eu aldat'.

Acu' sa va zic de Frankfurt. Ba trai-v-ar, ce ciorba populationala acolosha! La fiecare pas auzeam alta limba in cate-o ureche, va jur! Niste limbi de-astea de ti se impleteste timpanul in trei, pocnituri si clincaituri, sushoieli si chitaieli de toate natiile. Dupa 5 minute aud :"da, ba, io-s aici la mecdonalz!". Clipesc un pic, ma taie nevoia sa ma duc sa-l salut dar imi aduc aminte ca am un cal la subrat. Va dati seama, nu se cade.
Mai merg un pic printre chinezi, tolmeci si tehuelci si aud: " nu,fata, nu mergem acolo, n-au gucci". Aici cred ca faptul ca am un cal la subsuoara ar fi ajutat trecerea barajului comunicarii, dar m-am un pic abtinut. De fapt am facut asa, un ocol. Dupa inca niste zimbabwezi, burkinafasonezi si tawanezi aud o batranica suparata: "iar nu ai citit nimic pe harta aia!". Si povestea se repeta, cu alte replici si personaje. Adica, ce vreau sa zic, mi s-a parut ca sunt foarte multi romani.

Dar asta n-ar fi fost nimic rau. La gara vine o piranda la mine mormaind ceva de "Kinder". Zic taios:"n-am!" Cupleaza imediat pe romana, si incepe cu "traiti-ar copiii (tre' sa fi fost din cauza calului de la subsuoara), sa le dea Dzeu sanatate.." tot pomelnicu'. Bag mana in buzunar si-i dau o moneda, asa, din spirit patriotic. A foametii moneda, normal ca era aia de 2 euro. Singura din tot buzunarul ala inundat de table.
Alte 3 pirande de-a lungul strasseului. Cu doua am probat, erau romance. La a treia am evitat cu gratie contactul desi apoi mi-a parut rau, de dragul statisticii as fi vrut sa stiu.

In fiecare oras mare in care merg: Paris, Madrid, Roma, Barcelona...nu mi s-a intamplat NICIODATA sa raspund unui cersetor in romana si sa-mi zica : huh?

Mi se pare trist. Nu-s vreo moralista, stiu ca vocea mea e mica si nu pot schimba nimic. Dar nu ma pot abtine sa nu ma gandesc: oare soarta Romaniei ar fi fost alta daca Europa n-ar musti de cersetori romani?

duminică, 4 decembrie 2011

Pui cu smantana

Azi am catadicsit sa gatesc. Si nu orice. Pui cu smantana, ca la bunica-mea la Moldova.
Va incurajez sa salivati profund, ca e cazul.

In sfarsit a inceput sa ploua. La astia aicisha e nasol cand e seceta. Se panicheaza nemtii imediat. Sunt efectiv obsedati de ecologie si energie verde. Nu c-ar fi rau, dar e extrem de enervant sa trebuiasca sa ocolesti mormane de peturi prin bucatarie ca sa ajungi la ulei (aici se recicleaza tot - o sticla de plastic, oricare, e 25 de centi). Extrem de enervant...sau sa stai sa te gandesti: oare ambalajul asta in ce punga-l bag? E jumate plastic, jumate hartie, unde il arunc? Sau daca ai o sticla care are tenta verzuie: o arunc la sticla verde, sau la sticla alba?

Bine, m-am luat cu vorba si am deviat de la subiect. Ce voiam sa zic e ca, din cauza secetei a secat raul din Koblenz, cum l-o chema pe el. Aciulea, la o aruncatura de caciula. Si ce-a iesit din apa din cauza nivelului scazut? O ditamai bomba de o tona, neexplodata, din al doilea razboi mondial.
Ce-au facut nemtii? Au evacuat tot pe o raza de nushcati kilometri. Instantaneu. De 3 zile continutul a 3 spitale, nush cate scoli si o galagie de apartamente sta prin stadioane si alte facilitati. Au pus niste baloti in jurul bombei si nu mai fac nimic altceva. O filmeaza si se gandesc (pe buna dreptate) cate-or mai fi prin alte orase.
Bai baieti, daca n-a explodat cand a cazut DIN AVION, chiar credeti ca o sa explodeze cand o ridicati de-acolo cu nivela pe dansa si-o mutati? Dupa cinzeci si, de ani?

No, dar ce stiu eu.

De ce n-am mai scris

Revin in forta, dupa o absenta pe cat de lunga, pe atat de justificata.

Pregatiti-va bine, luati popcornu' si telecomanda. Nu. Fara telecomanda.
De fapt, exagerez, nu va luati nici popcorn pentru ca nu e chiar asa de mult de povestit.

Ziceam ca unii dintre voi probabil va intrebati de ce n-am mai scris. Explicatia e foarte simpla: n-am avut cu ce. Adica, sigur, omul poate scrie si cu o singura mana, dar e mai greu. A, nu stiti ce vreau sa zic? Pai normal ca nu, ca nu v-am povestit.

Pai mi-am rupt o mana. Nu a dat niciun camion peste mine, n-am cazut cu motocicleta, nu am aterizat gresit cu vreo parasuta. Am cazut cu un scaun.
Exact. Un banal scaun. Bine, m-am rostogolit cu el pe niste scari, dar asta nu ma scuza. Recunosc, mi-am rupt mana in cel mai stupid mod cu putinta, atat de stupid ca nici nu simt nevoia sa povestesc. Ce e amuzant e ca eram cu 3 ortopezi la masa cand m-am jucat de-a cascadorul dandu-ma de-a dura cu scaunul pe scari. Si nici unul nu m-a crezut cand am zis: "ba, io mi-am rupt mana", pentru ca nu "urlam de durere". Motiv pentru care petrecerea a continuat pana in zorii trandafirii. Eh, a doua zi, situatia nu mai era asa trandafirie. Mana mea, da: inflorise la propriu - de 3 ori mai mare si de un rosu catifelat spre mov.

No, am facut ce-am facut si tot v-am povestit pana la urma.

In alta ordine de idei.

Stupidul accident s-a petrecut a doua zi dupa ce plecasem de la spitalul din Fulda. Da, stiu ca unii dintre voi vor jubila de placere.
Va rog sa nu plezniti de fericire! Nu va faceti basici in palme frecandu-va mainile de mutltumire! Nu m-a dat nimeni afara.

M-am mutat la alt spital. De-amu-ncolo o sa va povestesc aventuri dintr-un spital mai mic, in care sper ca nu voi mai fi lasata de izbeliste/ignorata cu gratie pe sectie de sefi, iar colegii nu ma vor trimite la alti colegi/sore medicale cand cer ajutorul cu ceva.

Sper. Tineti-mi pumnii!