duminică, 9 noiembrie 2014

Repede, cat imi merge internetul!

Asa cum zice si titlul, epopeea internet continua. Nu intru in detalii ca nu am timp, acusha pica!
Pai, da, nu am mai scris ca nu am internet. Decat asa, un pic. Din cand in cand.
In ultima vreme am avut parte de diagnostice bizare (leishmanioza, glosita Hunter, ruptura de retinacul la picior, ca sa mentionez cateva mai bizare) si pacienti de-aia de-ti vine sa arunci juramantul lui Hipocrate la gunoi si sa-i strangulezi cu mainile goale.
Pai sa va povestesc.
Aici in Nemtia sunt doua feluti de asigurare: normala, obligatorie, si privata.
Toata lumea are asigurare. Restul, specialii, au asigurare privata.

Cum recunosti un pacient privat.

Pai, in primul rand, dupa cardul de asigurare. Inainte cu mult insa, te izbeste atitudinea. "Astept de 40 de minute!, ati bagat trei pacienti inainte mea!" (are o zgarietura la deget, sta de un sfert de ora, si tu ai bagat un amarat faramat in jumate inainte).
Apoi, cand ii consulti intai si intai se asigura in diverse moduri ca stii ca e privat (privire, atitudine sfidatoare, spus direct ca ar prefera sa il vada seful nu vreun parlit de rezident).
Apoi: stie exact ce are, e grav, o sa moara si tu esti un prost incapabil ca nu il crezi ca umflatura de la picior e un caca/maca, si nu ruptura de ligamente cum pretinde. Daca nu ii faci radiografie ACUM -  ca sa diagnostichezi ruptura de ligamente - risti sa se planga la conducere (la inceput ma luptam cu ei si le explicam ca daca ii iradiez nici nu ii vindec si nici nu le vad ligamentele -invizibile in radiografie, dealtfel. Acum nu ma mai lupt: vrei cancer? neah! du-te si iradiaza-te!).
Apoi, daca te loveste norocul sa trebuiasca sa ii internezi, tin'te fitze! Pe ei nu ii viziteaza medicul niciodata (seful se duce, saracul, zilnic de 2 ori), dar nu! nu ii baga nimeni in seama. Asistentele nu se ocupa suficient de ei, iar cretinul de rezident nu are dreptul sa ii abordeze in conversatie, chiar daca e sambata si e singurul chirug din spital.
Daca ai ghinionul sa nu ai pat in camera single sau 2 paturi, si accepta totusi salon normal ca nu au incotro se intampla doua lucruri: ori incep sa planga ca cat au suferit ca vecina de salon s-a vaitat de dureri toata noaptea, ori fac scandal ca ce conditii inumane sunt astea, nu mai calca in veci in jegul asta de spital.
Ce e cel mai paradoxal e ca cei mai imposibili pacienti privati nu sunt aia care au foarte multi bani. Nu. Aia sunt singurii pacinenti privati cu bun simt si care se poarta frumos cu toata lumea.

Dar de ce va scriu.

Uichendul trecut am avut un incident in care chiar mi-am pierdut cumpatul. Eu.
Pacienta privata, MRSA pozitiva. Fi-sa face circ pe sectie ca asistenta (care era singura pe toata sectia si avea un pacient cu varsaturi in momentul ala) nu vine sa o mu-te pe ma-sa din pozitie laterala in intins pe spate ca are ea chef in momentul ala. (Circul se desfasoara cu ea nepurtand masca, manusi sau halat (camera izolata, MRSA, da?). Asistenta ii zice o data, de doua ori, de trei ori ca nu are voie sa se plimbe asa prin spital, la care "doamna" ii raspunde ca ea face ce vrea. Saraca asistenta ma cheama pe mine. Intru in camera, aia cu un bot pana in podea. Eu buna ziua, alea, am inteles ca vreti sa vorbiti cu un medic, etc. Ea: nu vreau sa vorbesc cu un medic. Si oricum, eu nu am ce discuta decat cu seful. Eu, bine, cum vreti, dar am vesti bune, seful a zis ca puteti sa o luati maine acasa. La care ea explodeaza, cum indraznesc sa spun asa ceva, ca ea a vorbit cu seful si ma-sa sta acolo cat vrea ea si ea vrea sa o mai tina o saptamana. Eu cred ca eram desfigurata de nervi, dar ma abtin si ii zic doar ca atata timp cat din punct de vedere medical nu avem niciun motiv sa o tinem in spital, merge acasa cand e externarea programata, si asta inseamna maine, deci maine merge acasa. Phua! deci atata i-a trebuit. Bai, baiete!  Am crezut ca ma ia la bataie. O intrerup in tirul de nesimtenii si ii zic ca din acest moment eu nu mai am ce discuta cu ea si ca din punctul meu de vedere in acest moment discuta numai cu seful.
Luni vine seful la mine cu un mail de la "doamna". In care citesc cele mai abjecte minciuni posibile. In tot mailul singurul substantiv scris cu litere mici e numele meu. I-l inapoiez sefului cu o privire indiferenta si ii zic ca daca vrea pot sa ii povestesc exact cum s-a desfasurat discutia si ca din punctul meu de vedere am fost mai politicioasa cu ea decat era cazul. Rade, zice ca nu e cazul.

Nu pot sa va zic ce mi-a zis seful. Ca poate citeste cineva pe aici care stie despre ce e vorba. Va zic doar ca ce mi-a zis m-a convins ca am cel mai misto sef posibil.

Dar nu cred ca o sa fiu vreodata sef in Germania. Numai si numai pentru ca daca o sa am doi privati de-astia sigur ma da spitalul afara. 100%.


luni, 11 august 2014

O femina, o mores (scurta nuvela)

In ambulator, atmosfera tipica: agitatie, aglomeratie, pacienti pe care-i doare de saptamani si vin la 11 (sau 2) noaptea, betivani cu capul ca o sticla de cola pusa la rece in care s-a contractat aerul, fatuci carora li s-a rupt o unghie la cinema in timp ce mancau floricele, etc. Garda tipica.
Si dintr-o data, faceti loc, intra EL: un amarat pishpiriu, cu o plaga injunghiata in bratul stang. Ce s-a intamplat? Pai m-a taiat nevasta-mea. No, bun, nu intreb mai mult, nu e treaba mea, el zice ca nu suna politia ca nu vrea scandal, asta e, il cred. Are deficit sensitiv, taietura e serioasa, penetranta, ii zic ca ar trebui sa ramana in spital, zice pas. Il peticesc, pleaca.
Imi vad de babele sfaramate si batraneii cu infarct mezenteric.
Dupa doua ore reapare pishpiriul, ca ii e frica sa nu ramana fara mana, ca se interneaza. Bun, facem hartogaraia, il trimit pe sectie. Mai trec ceva ore, si iata ca se infiinteaza si organul.
Ma intreaba, raspund. Zic, mi-a zis ca l-a injunghiat nevasta, mai mult nu stiu. A depus plangere?
Ntz, zice organul, nu de-aia il cautam.
Ridic din sprancene.
Nenea in albastru ma trage de-o parte: e evadat din inchisoare, azi e a 130-a zi de cand il cautam.

Ha!
Pai si sa mai ai incredere in fomeia ta! A stat omul in libertate 129 de zile, isi viziteaza nevasta, si dupa 6 ore e in arest. Stia el ce stia, zic.
Sau poate era furioasa ca a venit abia dupa 129 de zile?

miercuri, 11 iunie 2014

Bleah!

Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine mă îngreţoşează extrem de puţine lucruri.
Pregătiţi-vă să fiţi îngreţoşaţi, deci.
Gărzi, una după alta, ca să compensez cu faptul ca fusăi în vacanţă.
A, am uitat să vă zic! Am fost în vacanţă! Uite-acilişa! N-am povestit tot, dar promit că vine şi restul.
În fine.
Vă ziceam de gărzi. Una mai crâncenă decât alta. Gâturi rupte, capete găurite, babuţe care se decid să dea în primire în timp ce eu scriu fişa de internare, bă, crunt!
Dar cireaşa de pe pupăză a fost ieri:
Vine una că are o căpuşă. Eu nu văd căpuşa, dar avea o gâlmă mică în care se vedea ceva. Zic, o fi, ea jurându-se că a văzut ceva negru. Cum nenorocitele se îngroapă de tot în piele cand sunt mici, zic, hai să investighez. Bă, şi se mişcă ceva. Prima reacţie, no, chiar e o căpuşă. Încerc să o scot. Iau un ac de seringă şi dau să scot. Bă, şi sap. Şi sap. Şi acolo se mişcă CEVA. MARE. Iau un bisturiu şi o pensetă (aia, sărmana, era paralizată, că i-am zis ce văd). Prietena ei, teroare pură imprimată pe faţă.
Şi văd ceva mare şi alb şi moale cu multe picioruşe.
Am scos un viermălău de vreo 7 mm, fraţii mei!
Pot să vă zic că eram îngreţoşată, dar nu greaţă de-aia! Nuooo! Buei, nu mă gândeam decât: am fost în toată lumea asta, n-oi avea şi eu vreun animal cine stie pe unde?
Recunosc că nu ştiam ce e.
Am căutat. E o chestie muuult mai banală decât ar avea voie să fie. O muscă, foarte normală, care
îşi depune ouăle în pielea mamiferelor, uneori a oamenilor. În 8 ore, gata animalul în pielea ta. Ceva in genul http://www.dermnet.com/dn2/allJPG3/myiasis-4.jpg
Grrrrrrrrrrrrrrr!

Dar e mişto că mi-am instalat diacriticele, nu?

vineri, 2 mai 2014

Photobombing

No, desi m-am dat eu in barci ca nu mai scriu, uite ca nu ma pot abtine.
Cazuri...sunt. Ciudatenii...de asemenea, bineinteles. Am avut o pacienta cu proteza de genunchi. Operatia gata, o mutam de pe masa de op in pat, aud un trosc! Sun sefu, ii zic, 'ce "n-are ce sa fie" no, bun. Radiografie de control, ditamai fractura de femur. A cazut cerul pe noi. In fine, osteosinteza, toate bune, o trimitem in reha, cand o muta aia de pe targa in pat, trrrrrrrosc! Fractura de femur. Acelasi. Iar operatie, iar osteosinteza. Ieri am externat-o. N-a venit inapoi. Ura!

M-am tot gandit sa mai depan intamplari pe aici, dar am fost oarecumva ocupata. Va pregatesc ceva foarte misto. Sau foarte nasol, vedem ce se intampla.
Vad ca unii dintre voi aflarati ca mi-am depus candidatura sa devin marstronaut, cu aceasta ocazie anunt oficial ca sunt intre cei 706 candidati alesi pentru etapa interviurilor.
Dar nu despre asta voiam sa va povestesc.
Am tot plecat in uichenduri. Nu bun. Parca muncesc pe nasturi. Ma plimb de colo-colo, nu reusesc sa pun nimic la ciorap.
Vorbesc cu unul, cu altul, toti cu ceva pus de-o parte, eu parca-s proasta. Nimic.
Dar fusai la Stonehenge! Da! ACEL Stonehenge.
Pe scurt, aventura a decurs astfel: pus anunt pe feisbuc, cine vrea, or vrut niste oameni, am plecat. Trebuia sa ajungem la Giant's Causeway, dar am calculat noi ca s-ar putea sa nu ne mai intoarcem.
Asa ca ne-am dat un pic cu masina prin GB, ne-am pozat, alea, ce sa mai, frumos.
Uichendu' trecut am fost la un prieten drag, colegi de faculta, grupa, ce sa mai, ne stim de-o viata. El sta in Belgia. Ii trantii o vizita. El, super finut, ca sa ma duca sa vizitez. Am vizitat noi una, alta, printre altele el pasionat de fotografie, am vizitat niste catedrale, casa lui Adolphe Sax, o expozitie de sculpturi in nisip Disney, lucruri faine. Si pentru ca pot, i-am fotobombardat cat de multe poze am putut.
Ia fiti atenti aici:

Rapunzel, you got pwned!

miercuri, 5 februarie 2014

Rara cavis

Nu, ca p-asta tre' sa v-o povestesc.
Fusai de garda azi noapte. Pana aici, nimic nemaipomenit.
Dar.
Imi aduce salvarea un tinerel cu dureri de burta. Caut, cercetez, ajung la concluzia ca are ileus. Il operam (eu operez, primul meu ileus, nu-mi incap in piele de bucurie).
Tai, bag mainile in matzaraie, toate innodate, ne apucam sa deznodam, ba, si era ceva acolo ce nu puteam intelege: din intestinul subtire se bifurca inca un intestin de vreo 17 cm. Pe care il deznod cumva pana la urma, se termina in fund de sac.
Exact, diverticul Meckel.
Voi ati mai auzit de ileus cauzat de un diverticul Meckel de 17 cm?
Eu, nu.

duminică, 19 ianuarie 2014

Noul an sa va aduca...

...numai de bine.
Stiu, am disparut cam mult timp.
Ce sa zic, n-am nicio scuza.
Am fost in vacanta, cea mai mare parte a timpului.
Adica: Octombrie-Noiembrie aici: http://fiindcapot.blogspot.de/ (ultimele 5 postari)
Decembrie acasa. Am mancat si-am dormit. Ca sa fiu sincera, am avut o perioada de-aia de reinventare.
Probleme cu capul, ca sa zic asa. Pentru ca, pe langa multe alte chestii nasoale care mi s-au intamplat de cand nu am mai dat pe aici, s-a intamplat si ceva extraordinar:

Am fost selectata - din peste 200.000 de pamanteni cu doagele sarite care s-au inscris - pentru programul de colonizare al planetei Marte. Asta: www.mars-one.com .

Si de atunci nu prea mai am somn. Cand m-am inscris, am zis ca nu pot sa las asa o sansa sa treaca pe langa mine. Acum ca am ramas doar 1058 din peste 200.000, se cam ingroasa gluma.
Ca sa fiu sincera, mi se pare cam mult, chiar si pentru mine, si oricat de faina mi se pare ideea, ma cam ingrozeste faptul ca as chiar putea sa trec in faza 3, adica aia in care renunt la tot si ma duc in coclauri de Groenlanda sau Antarctica sa ma antrenez ca marstronaut.
E cam fachin scheri.

Deocamdata ii dau inainte cu spitalul. Poate nu ma calific in faza 3.

Mare lucru nou nu am de povestit. Ma trezesc de dimineata, ma duc la spital, scriu scrisori, tai, cos, iau sange...nimic nou sub soare.

Si ca tot sunt la capitolul dezvaluiri, o sa va zic una care o sa ma faca foarte antipatica, dar v-o zic: v-am folosit.

Da, pe voi, cei atat de draguti incat sa-mi cititi aberatiile si sa imi dati feed-back.
Si va multumesc din suflet.
Vedeti voi, acest blog, ca si celelalte, au avut un scop ascuns, si anume: de vreo 15 ani scriu o carte. Care are in acest moment ametitorul numar de vreo aproape 200 de pagini.
Scrisul aici, si in alte parti a avut ca scop principal "antrenamentul" pentru marele scris, adica acea carte. Sa vad cam ce se citeste cu placere, ce intriga, ce huliti, ce cititi cel mai mult, ce sheruiti cel mai mult. Nu stiu cat de evidente au fost schimbarile de stil, de probleme abordate, de grad de umor, seriozitate, sentimentalism, limbaj, dar, da. De aia.
De acum or sa fie mai putine postari.
Pentru ca scrisul unei carti e al naibi de greu, complicat si mancator de timp. Scriu, sterg, rescriu, recitesc, uit personajele, le incurc, uit cand si unde s-a intamplat ceva ce am scris, iar citesc, iar sterg.
V-ati fi imaginat ca e asa greu?
Eu nu.

Dar...cum ziceam.

Va multumesc!

PS: stim cu totii ca, daca o sa am ceva belea de povestit, o sa impart. Deci, nu va faceti griji, o sa mai stau in zona o vreme.

Un an nou fericit va urez!